http://www.jurnalul.ro/stire-editie-de-colectie/cenaclul-flacara-libertate-si-cultura-558821.html

Biblioteca din metrou

Astazi am trait o senzatie de bine in metrou. In vagonul in care calatoream, cinci oameni citeau carti, unul singur citea un tabloid. Am avut senzatia, pentru cateva clipe, ca sunt in biblioteca.

(T): Legenda narciselor

Carmen Anghel

Ati simtit vreodata \n causul palmei lacrima grea a unei narcise, careia i-ati sfasiat viata despartind-o de radacinile sale?

Odata, narcisele erau fiinte libere, care aveau aripi si puteau sa zboare si sa se bucure de viata. Dar acestea se \ntamplau demult...

***

Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau \ntr-un loc \nconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, \n tara narciselor, viata se traia \ntr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar \n locul \nconjurat de munti, primavara era singurul anotimp. Cu mult, mult timp \n urma narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa \l duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au \nceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna , ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram, \n care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.

Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau \n armonie si fericire. Hrana lor era roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.

Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. {i Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.

|n tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu exista durere si nici lacrimi.Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.

Viata \n |mparatia Narciselor era frumoasa si usoara... Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele se trezeau cu zambetul pe fata. |si \ntindeau aripile, sorbeau cateva pictauri de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore si le puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare \si avea casuta.

Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum soarele \si retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand soarele se \ntorcea, ca dintr-un vis.

Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; \n timp, prietenia lor devenise din ce \n ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se \ndragostise de Soare. |l iubea cum greu se poate descrie \n cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.

Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii \n care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea \n felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. {i tot noaptea, \n vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte narcisele \si pierdeau aripile. Se \ntampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau \ntr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.

###

De cand Soarele \i spusese Craiesei Narciselor ca este cea mai frumoasa craiasa de pe fata pamantului, Luna se \ntristase si daca \nainte aparea la locul ei pe cer \nainte ca Soarele sa se hotarasca sa plece, acum venea \n ultima clipa, parca pentru a nu-l mai \ntalni pe astrul ei iubit. {i narcisele simteau ca s-a schimbat ceva \n lume. Noptile erau mari reci si Luna nu le mai spunea \n fiecare seara povesti, asa cum facea \nainte, ca sa adoarma.

Dar ce facea Craiasa narciselor? Ca o fiinta sensibila ce era, nu ramasese rece la complimentele Soarelui si, \ncet, \ncet, s-a \ndragostit de frumosul astru. |n fiecare dimineata zbura, fericita, cat mai aproape de Soare, pana cu o clipa \nainte ca aripile ei sa fie transformate \n scrum de caldura astrului. {i Soarele o privea, minunandu-se de atata frumusete si gingasie si o admira si \n fiecare zi \i amintea ca este cea mai frumoasa dintre craiesele pamantului. Luna a tot sperat ca iubirea aceasta dintre Soare si Craiasa Narciselor este ceva trecator si pe de alta parte astepta clipa cand narcisa avea sa-si piarda aripile! Ea si cu Soarele erau nemuritori. Aveau tot timpul din lume! Ar fi trecut usor peste aceasta placere a Soarelui, daca acesta nu ar fi devenit din ce \n ce mai distant cu ea; diminetile abia \si gasea timp sa o salute, iar serile aproape ca se prefacea ca nu o vede. Soarele \si dedicase tot timpul narcisei!

|ntr-o dimineata, Luna, plina de suferinta, i-a atras atentia Soarelui ca a \ntrecut masura, si ca de cand se stie ea Luna nu s-a mai \ntamplat asa ceva! Dar Soarele a scuturat a lehamite cateva raze si s-a \ntors cu si mai multa dragoste spre narcisa. Luna a plecat furioasa. Noaptea urmatoare Astrul Noptii nu a venit deloc \n tara Narciselor.

###

A doua zi, de dimineata, dezastrul se produsese. Narcisele care \si pierdusera aripile peste noapte ramasesera tot asa un praf argintiu. Pline de teama, cateva narcise au mers la Craiasa, care, \ndragostita fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, asa cum facea \n fiecare dimineata. Atat de \ndragostita \ncat nu a auzit chemarile curtenilor ei. Atunci au simtit narcisele, pentru prima oara \n viata lor, ce este aceea durere, si teama a \nceput sa le dea tarcoale. |n cele din urma, pe la amiaza, cand Soarele stralucea atat de tare \ncat, chiar pe pamant daca erau, narcisele trebuia sa se ascunda \n copaci, pentru ca sa nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Craiasa narciselor s-a \ntors si ea de pe cer. Fericita si vesela. Dar veselia e a fost curmata brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: ca suratele lor, care \si pierdusera aripile peste noapte, au ramas asa, un praf argintiu. Ca Luna ramasese furioasa, departe de tinutul Narciselor. Craiasa l-a \ntrebat pe Soare daca le poate spune ce s-a \ntamplat cu suratele lor, dar Soarele nu stia. Le-a sfatuit sa astepte momentul cand Luna va veni si sa o \ntrebe pe ea. Pe seara, cand razele Soarelui se \ntalneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate si au asteptat ca Luna sa priveasca spre ele. Luna nu s-a uitat catre ele, dar narcisele au auzit clar cum \l ameninta pe Soare: “Daca Narcisa-frumoasa se mai apropie de tine mai mult decat celelalte narcise, ma voi razbuna! Nu mai ramane nimic din ele!” Apoi a plecat furioasa lasandu-le pe narcise fara ajutor. Dimineata, dezastrul de cu o noapte \nainte s-a repetat. Narcisele care \si pierdusera aripile ramasesera transformate \n praful argintiu. Numai Zana de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea tinutul dincolo de taramul de argint si orice narcisa care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint si-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.

Atunci si-au adus aminte ca Zana de Noapte, cea care le ocrotea intrarea \ntr-o noua viata, avea o sora - Zana de Ziua, care se arata foarte rar si traia retrasa undeva \n munti, dar \n interiorul cercului magic. Ea trebuia sa le spuna cum se ajunge la Zana de Noapte.

@@@

Cateva narcise au mers la Craiasa si i-au spus ca numai Zana de Noapte le-ar putea spune ce se \ntampla cu ele de aripile lor raman doar un praf argintiu. {i ca singura modalitate de a afla raspunsul la aceasta problema ar fi aceea ca unele dintre narcise sa mearga la ea. Peste munti, peste lumea de argint. Dar se stia foarte bine ca daca vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Craiasa le-a ascultat si spre seara, cand Soarele nu mai ardea asa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strans \n jurul copacului \n care traia Craiasa.

“Cine va merge la Zana?”. Craiasa a spus ca ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru ca ea a provocat dezastrul. {i pentru ca \si iubea foarte mult poporul de narcise, cel care , pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar si narcisele o iubeau pe ea; stiau ca iubirea aceasta dintre ea si Soare le-a adus necazuri, dar mai stiau, de pe vremea cand duceau visele, ca iubirea nu se poate controla, si o inima care a prins aripi cu greu mai poate fi oprita sa zboare!

Au discutat mult, pana aproape de ora la care trebuia sa-si stranga aripile pentru somn. Dar Craiasa Frumoasa nu s-a lasat \nduplecata de rugamintile si de lacrimile supusilor. A doua zi, de dimineata, cand s-a trezit si-a luat ramas bun de la narcise si a plecat repede spre munti. Trebuia sa ajunga \nainte de apusul soarelui la Zana de Ziua.

Cand sa plece, Craiasa s-a auzit strigata usor de copacul \n care \i crescusera aripile. “Nu uita de sipet!” Sipetul \i fusese lasat mostenire de mama sa, inainte de a-si pierde aripile. Copacul \n care se nascuse \i spusese asta si \i aratase locul \n care se afla sipetul. {i i-a mai spus ceva foarte important “Cand vei simti ca nu mai ai putere, cand nu vei mai sti cum sa iesi dintr-o situatie, cand poporul \ti va fi \n pericol, sa deschizi sipetul. Te va ajuta.” Acum sosise moentul, dar \n graba ei Craiasa uitase. A deschis sipetul si a gasit scris pe o frunza din argint locul unde poate fi gasita Zana de Ziua. La limita dintre dintre cele doua taramuri: cel de argint si cel Necunoscut, unde pe narcise le asteapta pierderea aripilor. {i un mesaj scurt “Ea te va ajuta...” Atat. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea si a plecat, cu teama de a nu ajunge prea tarziu.

#

A zburat ore \n sir, si muntele parca era tot mai departe, dar nu s-a lasat, pentru ca stia ca are de salvat o lume. Cu cat se apropia de munte aripile \i deveneau din ce \n ce mai grele, era tot mai frig si teama ca nu va ajunge o sugruma pe sarmana narcisa. Cu ultimele puteri s-a \ndreptat spre poarta taramului Zanei de Ziua. A mai apucat sa traga de lantugul clopotelului de aur si a cazut lesinata. S-a trezit atunci cand aripile i s-au dezhetat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zana de Ziua se asezase langa ea si sufla vant de primavara, ca sa o \ncalzeasca. “Te asteptam –i-a spus – stiam ca ai sa vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt nasa ta, si sunt zana!” Narcisa nu apucase sa spuna nimic. Dar au \nceput sa-i curga lacrimi. |i fusese teama ca nu va ajunge si a ajuns. |nainte de a cadea \nghetata, a crezut ca va muri si nu-si va putea salva poporul. Acum se simtea bine, asa, ocrotita de Zana de Ziua. Dar ce urma? “ “{tiu de ce ai venit, draga Narcisa. Te voi ajuta sa vorbesti cu sora mea, Zana de Noapte, dar sa stii ca nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Ati mai fost o data salvate de la pieire, atunci cand nu mai aveati rost pe pamant, cand oamenii au \nceput sa viseze singuri. Atunci eu si sora mea am \nduplecat-o pe Luna si l-am rugat pe Soare sa va lase sa traiti \n Taramul cu primavara vesnica. Pentru ca sunteti frumoase si pentru ca mie, si Soarelui, si Lunii si surorii mele ne \ncantati privirile cu frumusetea si gingasia voastra. Dar tu ai facut o mare greseala. Cum ai \ndraznit sa te \ndragostesti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, va pierdeti aripile \ntr-o clipa din viata fara sfarsit a Soarelui! {i Luna?! Cea care a acceptat odata sa traiti, acum nu ai vrea sa auda de voi!”

“Zana mea cea buna, te rog frumos, ajuta-ma sa ajung la Zana de Noapte, la sora ta, si roag-o frumos sa vorbeasca ea cu Luna. Poate ne iarta si acum!”

Zana de Ziua nu a dat nici un raspuns. A ramas asa, tacuta, multa vreme. |n cele din urma s-a ridicat de langa narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras \ntr-o camaruta din castelui ei facut numai din flori si copaci, si a stat acolo mult. Atat de mult \ncat Soarele a apus si Craiasa-Frumoasa a cazut \n somnul ei, adanc, de vraja.

A doua zi, dis-de-dimineata, Narcisa a vazut-o pe Zana venind cu un sipet din argint. {i i-a spus “Intra aici. Vom merge \mpreuna la sora mea. Sipetul acesta, facut ca si voi, din aburi de argint, te va apara de moartea care te asteapta dincolo de Lumea de Argint.” Zana si-a desfacut aripile si cat ai clipi a trecut muntii, si firul magic de argint a fost lasat \n urma. Au intrat \ntr-o lume \ntunecata, dar luminata de raze de luna, lasate acolo de Astrul Noptii.

Cele doua Zane s-au \mbratisat. Nu se mai vazusera de pe vremea cand narcisele duceau visele oamenilor. {i au stat mult de vorba, ba chiar s-au \ncruntat putin. Iar Craiasa-Frumoasa astepta clipa cand va fi si ea \ntrebata ceva. Zana de Noapte s-a apropiat de sipetul \n care era ferecata narcisa. “Micuto Craiasa, am sa \ncerc sa te ajut; vei ramane aici si vom vorbi cu Luna. Cand Luna se va \ntoarce pe taramul ei, eu si sora mea ne vom ruga de Astrul Noptii sa te ierte, \n amintirea vremurilor bune. {i tu te vei duce acasa, si niciodata nu vei mai zbura aproape de Soare, si vei uita ca l-ai iubit vreodata. Ai \nteles? Aceasta trebuie sa fie promisiunea ta.” Narcisa a fost de acord. Avea de ales?

# {i Luna a venit si s-a \ncruntat cand a vazut-o pe Craiasa. Dar Zanele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. {i au tot vorbit, si i-au tot amintit ce frumos era cand ele cresteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, ca Luna s-a \nduiosat. A iertat-o pe Narcisa si is-a spus sa mearga linistita \n Lumea de Argint. Dar... sa nu uite, niciodata sa nu se mai apropie de Soare si sa uite ca l-a iubit vreodata! Niciodata!

Zana de Ziua si-a luat ramas bun de la sora ei, si a plecat cu Craiasa. Apoi cand au ajuns \n interiorul Cercului de Argint a deschis sipetul; Narcisa i-a multumit Zanei de Ziua, iar Zana a sarutat-o pe frunte. {i i-a mai spus “Nu uita ca esti Craiasa narciselor, nu o narcisa oarecare!”. {i Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns si a aflat ca toate narcisele care \si pierusera aripile devenisera mai multe, ca viata intrase \n normal si veselia si fericirea aveau iarasi iz de vesnicie.

Cateva zile Craiasa si-a vazut de \ndatoririle ei. Dar ceva parca \i \ngreuna aripile. {i lacrimile curgeau atunci cand se astepta mai putin. Supusii sai au vazut-o si au \ncercat sa o \nveseleasca, dar nimic nu era pe placul ei. Pana \ntr-o zi cand printre hohote de plans s-a dezlipit de copacul \n care crescuse si s-a avantat spre soare!

Mai sus, tot mai sus, pana a simtit ca aripile \ncep sa i se topeasca. Degeaba strigau narcisele toate sa se \ntoarca, sa se opreasca. Nimic nu o mai putea opri. Nici macar Soarele, care a \ncercat sa-si stranga razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A disparut. Dar \nainte de a muri a mai apucat sa-i spuna Soarelui “Te iubesc!”

#

Poporul de narcise nu a mai putut fi salvat nici el. Luna \i ceruse o promisiune Craiesei, iar ea nu si-o respectase.

Ar fi vrut ca narcisele sa dispara cu totul de pe fata Pamantului. Dar Soarele a rugat-o sa fie milostiva. {i atunci Luna a hotarat: “De astazi, narcisele \si vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde radacini, si vor trai atat cat va fi primavara. Pentru ca cercul de argint se va rupe si, aici, pe Taramul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri. Am zis!” Nimeni nu a mai putut face nimic. {i dintr-odata, toate narcisele au cazut din copaci, si din aer, de pe unde zburau, si-au pierdut aripile de argint. Au cazut pe pamant si au simtit cum \ncepe sa le creasca radacini. Apoi din locurile unde erau prinse aripile le-au crescut petale albe, ca zapada. Acum era primavara.

#

|ntr-o zi, \ntr-o alta primavara, un om mai curajos a trecut muntii care ocroteau Taramul narciselor. S-a minunat de frumusetea fiintelor delicate care acopereau tot pamantul de acolo. {i a exclamat “Ce flori frumoase! Nu am mai vazut pana acum!” Dar omul, fara sa stie ca demult narcisele \i aduceau visele, a retezat viata mai multor narcise. Le-a smuls din radacina. Le-a luat cu el, sa le arate semenilor sai ce frumusete a descoperit. Narcisele ucise au plans: o data de fericire, pentru ca s-au ridicat de pe pamant si s-au mai apropiat de Soare, o data de durere, caci stiau ca din clipa \n care omul a pus mana pe tulpinile lor, a fost ultima secunda din viata lor. Omul le-a aratat semenilor sai ce a gasit, dar \n timp, narcisele s-au ofilit. Iar oamenii le-au aruncat ca pe ceva nefolositor. |n primavara, \nsa, cand s-au topit zapezile si Soarele a \nceput sa \ncalzeasca bine pamantul, narcisele au \nflorit. {i de atunci \nfloresc \n fiecare primavara.

Aceasta a fost legenda narciselor.

prin spitale

Saptamana trecuta am avut ceva treaba cu copilasul meu intr-unul din spitalele pentru copii din Bucuresti.
Medicul care trebuia sa ne ingrijeasca si-a facut treaba cum trebuie.
Ce m-a deranjat? faptul ca alt medic se plimba cu nonsalanta cu tigara aprinsa pe holuri, pe langa saloanele in care copiii erau in suferinta.
Problema este mai veche, din cate am aflat eu, dar nimeni nu ia nici o masura.
sa-i uram sa-i fie de bine...

Rasfoind presa straina on-line am descoperit un cantaret genial: Joaquin Sabina.
Cautati si ascultati. In mine a trezit un vartej melodia "Contigo". Pe curand.