vineri, 18 decembrie 2009

.): Fata care potcovea cerbii

Tiiinc-taaaanc-tiiinc-taaanc... De undeva din marginea satului, dintre valatucii de ceata, care acopereau casele ca o panza de paianjen, se auzea un tanguit rece. Cu cat te apropiai de padure tanguitul devenea un strigat din ce in ce mai puternic si mai clar: tin-tanc-tinc-tanc!

$$$

|n curtea ultimei casute – cocosata de batranete- langa o vatra lucrau de zor un batran si o fetita. Se intelegeau din priviri. Fetita sa fi avut vreo 13-14 ani. Avea parul negru. Trupul firav, parca in contradictie cu bratele foarte puternice. Ea se cam incrunta, si fata ii era acoperita de funingine. Dar cum ridica ochii sa se uite spre drum, doua albastrele rasareau de sub gene. {i totul se lumina.

Ileana isi sterse sudoarea de pe frunte cu maneca bluzei. Avea un nod in gat si parca niste lacrimi tot vroiau sa se nasca. Dar printr-o vointa de fier, alunga lacrimile. Se uita la bunicul ei, asa cum statea acolo cu picioarele in groapa aceea. Sarmanul era prea batran si nu mai avea putere sa stea in picioare. A sapat o groapa, cam pana la genunchi, si se aseza pe pamant. Asa putea sa-si foloseasca puterea bratelor si nu-i mai tremurau picioarele.

Ea tinea fierul strans cu un cleste. Fierul acela, pe care il scosese din carbuni, avea culorile soarelui la apus. Si rosu, si galben si portocaliu. Fierbinte, dar pe duca. Bunicul sau ofta. Stiau amandoi de ce sunt atat de tacuti. Se auzea doar vaietul fierului zdrobit de baros, obligat sa ia o anumita forma. Tinc-tinc-tanc-tanc! Dupa ce bunicul il batea bine pe toate partile, Ileana il arunca repede intr-o galetusa cu apa.

Se nascuse o noua potcoava.

###

Se topisera zapezile, si oamenii se pregateau sa mearga la camp. Pamantul trebuia lucrat. Altfel, la vara sau la tomana nu avea ce grane sa culeaga. Iar Ileana si Bunicul se trezisera de dimineata, chiar daca ieri muncisera pana ii lasase puterile, ca sa faca mai multe potcoave.

Ileana si Bunicul erau potcovari. Astazi, intr-un sat apropiat de al lor, era targ. Sperau sa vanda multe perechi de potcoave. Dar se temeau, nu mai era ca altadata. Altadata insemna tineretea Bunicului. Atunci, lumea se ruga de ei sa faca multe potcoave. Ba chiar unii veneau direct la poarta cu caii, si ii potcoveau acolo, pe loc. |n timp, insa, mestesugul lor a fost dat laoparte de masini. Ca si caii. |n sat si in imprejurimi erau din ce in ce mai putini cai. De aceea se cereau din ce in ce mai putine potcoave.

$$$

Ileana ii fura focului o noua bucata de fier. |i placeau mult culorile fierului tinut in foc. Uneori le privea pana uita de prezent. Bunicul parca vrajea bucata de fier. |n manile si sub vointa lui , fierul devenea ca o bucata de lut, si lua forma care trebuia, cand trebuia. Atunci, in timp ce Bunicul subtia fierul, il rotunjea, ii facea potcoava, ea il intorcea, instinctiv, pe toate partile. {i gandurile zburau spre alte vremuri. Cand curtea casei era plina de rasete, cand mama si tata, tineri, plini de putere se harjoneau cu ea. Mai pe seara, caci ziua toata umblau prin sate sa mai vanda una-alta, ca sa aiba ce pune pe masa. Iar bunicii, amandoi, ii priveau intelegatori. Trei copii care se joaca. Cand parintii erau plecati, Ileana statea prin padure, aduna pietricele la rau, sau cand era sezonul, fructe de padure. Uneori mai venea si bunica, si atunci aveau mai mult spor. Adunau fructe si mergeau cu ele la sosea, la capul satului celorlalti. Era un copil fericit. A mai crescut putin, a mers la scoala. Bunicii i-au tot indemnat pe parinti sa o trimita sa invete. “Niciodata nu strica sa stie omul sa scrie si sa citeasca!” Iar parintii i-au ascultat si Ileana , dintre toti copii din marginea satului, a mers la scoala celorlalti. La inceput a suportat cu greu glumele proaste, uneori batjocura – numai coditele ei, sarmanele, impletite frumos de bunica cu carpe rosii, asa cum se poarta la ei, stiu prin cate au trecut, si de cate erau era gata sa fie jumulite. Dar a rezistat. Totdeauna le raspundea cu un zambet. {i apoi la scoala trebuia sa stea doar cateva ore. Cand a inceput sa ia note bune, si sa arate ca la unele materii este mai buna decat ei, ceilalti, au mai lasat-o in pace pe fata din marginea satului. Era din ce in ce mai fericita, iar parintii si bunicii o iubeau mult. |si pusesera toate sperantele in ea. “Poate ea ne scoate din marginea asta de lume...” Dar intr-o zi lumea toata s-a prabusit. Parintii sai nu s-au mai intors niciodata acasa. Au fost facuti una cu pamantul de o masina.

Ileana isi scutura capul ca pentru a arunca gandurile triste si ii zambi bunicului. Tocmai terminase de modelat o noua potcoava. {i ultima, de altfel. Acum repejor trebuia sa inhame magarusul si sa porneasca spre oras, daca vroiau sa prinda primii musterii.

$$$

Rica, magarusul, venise pe lume in aceeasi zi cu Ileana. {S de atunci erau nedespartiti. Uneori, vara, Ileana dormea cu magarusul. Ii povestea tot ce i se intampla peste zi. |i povestea toate visele si dorintele ei. I se parea ca intelegea totul si avea un comportament aproape omenesc. Cand ea mai plangea, de dorul parintilor, lui Rica ii curgeau lacrimi. Alteori se luau la intrecere prin padure, sau se jucau de-a v-ati-ascunselea. Se distrau de minune! Chiar se intelegeau.

Uite, astazi, de exemplu, Rica intelesese ca trebuie sa plece si a venit singur la caleasca. Asa spuneau ei amaratelor de scanduri asezate pe oiste – gata oricand sa se destrame. Ileana s-a curatat de funinginea care ii acoperise si parul si fata, a inhamat magarusul si impreuna cu Bunicul au plecat spre targ.

Au ajuns cand soarele de abia indraznea sa-si arate primele raze si au prins un loc bun. Incet-incet, locul a inceput sa geama de atata lume. Care cu ce gasise pe acasa, sau considera ca este bun de vandut la targ. Niciodata nu se stie de ce are nevoie omul! Pentru ca dintre potcovari – cati mai erau si prin alte sate, caci peste tot era aceeasi problema, lumea cam renuntase la cai si luase tractoare – ajunsesera primii , au avut noroc si au vandut cateva perechi de potcoave. Acum parca lumea nu mai era asa de trista! Ileana uitase de gandurile negre, iar Bunicul mustacea si din cand in cand ochii ii scapau cate un zambet. Numai ca norocul este schimbator. Peste zi nu au resit sa mai vanda decat o pereche de potcoave. Degeaba strigau, degeaba isi laudau marfa, parca toata lumea ocolea potcovarii. Au stat la targ pana la apusul soarelui, dar nimeni nu a mai cumparat nicio potcoava. Au plecat amarati si cu umerii lasati, apasati de o mare povara: saracia. Stiau ca cele cateva potcoave pe care la vandusera, daca le acoperea painea pe cateva saptamani. In rest, nimic. Pamant nu aveu, caci ei, cei de la margine, nu avusesera vreodata dreptul la pamant, singura speranta ramaneau fructele de padure. Dar cat mai era pana atunci!

$$$

Au luat drumul spre casa. Au incercat sa se minta ca nu a fost o zi chiar atat de rea. Dar parca nici magarusul Rica nu era in apele lui. Simtea ca vor urma zile grele. Au oprit la un magazin de unde au cumparat cate ceva de mancare, apoi nu s-au mai oprit pana acasa. Bunica ii astepta cu o supa fierbinte.

- Hai, bagati la ghiozdan! Viata o sa vi se para mai buna, cu burta plina!

Bunica era o femeie tare vesela, intotdeauna reusea sa aduca buna dispozitie in casuta cea batrana.

-Astazi e sambata, dar maine, pentru ca e duminica, o sa va pregatesc niste scovergi de o sa va lingeti pe degete! Si avem dulceata din aceea buna de afine – ca doar nu credeati ca le-am vandut pe toate cand le-am cules?!

- Mamaie, intelege si dumneata ca nu prea avem de ce ne bucura. Nu mai are lumea nevoie de potcoave!

Iesim noi si din asta! Iar tu domnisoara maine sa-ti cauti prietenii, sa te mai vada si pe tine satul!

- Mamaie nu schimba vorba! E de rau!

- O sa muncim. Cine munceste, nu moare de foame, ai sa vezi!

Ileana a zambit amar si si-a dat seama ca nu are rost sa incerce sa aduca tristetea cu ei la masa. Vor gasi ei ceva de facut. la vara poate chiar va merge si va lucra cu ziua pe la oamenii din satul cel mare. Au mancat, iar Ileana s-a dus la magarus, l-a mangaiat “O sa muncim noi, magarusule, ca bunica si bunicul nu mai pot saracii...” Iar Rica, prietenul cam costeliv al Ilenei, si-a scuturat aprobator urechile.

$$$

Vara a venit ca gandul. La toate targurile la care au fost, Bunicul si Ileana nu au reusit sa vanda, de fiecare data, deca cateva perechi potcoave. Asa ca Ileana le-a spus intr-o zi, hotarata, ca ea se duce in sat sa caute de lucru. O sa culeaga legume, fructe, o sa ajute prin curte, trebuie sa gaseasca ea ceva de facut! Bunicii s-au impotrivit la inceput, dar stiau ca Ileana trebuie sa infrunte viata; cine stie cat ii va mai tine Dumnezeu pe pamant si atunci copila ce va face singura?!

Asa ca, peste vara, au uitat de tristete. Ileana ba mergea la cules de legume – rosii, vinete, ardei, ba mai ajuta la fructe. Si oamenii, din satul cel mare, pe langa banutii, nu prea multi, cu care ii plateau munca, ii mai dadeau si produse. Iar ea venea fericita, in fiecare seara, cu ceva in sacosa. Bunica, mai prevazatoare, pregatise de toate pentru iarna. Ba chiar si minunatele dulceturi din fructe de padure. Peste vara, Ileana si Bunicul nu au mai lucrat potcoave. Au incercat sa le vanda pe cele pe care le lucrasera peste iarna, la targurile care se tineau prin apropiere, dar nu au avut niciun succes. Ii intrista mult, stiau ca minunea din vara nu avea sa se repete, iar la iarna singura sansa erau potcoavele. daca nu le cumpara nimeni, ce aveau sa faca? De cate ori ii veneau gandurile acestea Ileana se intrista, dar le alunga repede. Acum nu avea timp de tristete. Si nici Rica! Daca vedea vreo umbra pe fata Ilenei, magarusul facea vreun giumbusluc si fata radea.

$$$

Vara a trecut repede, asa cum venise, iar toamna nu a fost mai buna in ceea ce priveste vanzarea potcoavelor. Si cu cat se apropia iarna, Ileana simtea un nod in gat. Ba mai mult, Bunica s-a imbolnavit, si cu bruma de bani pe care reusise sa-i stranga peste vara a trebuit sa mearga cu ea la doctori, sa-i cumpere medicamente. Si asa, in prag de iarna, erau mai saraci ca in primavara. Bunicuta s-a intremat. Aceasta a fost cea mai mare bucurie a Ilenei.

Cand au inceput copacii sa ramana fara frunze, Ileana si Rica au plecat in padure sa adune lemne. Iernile pe aici, pe unde traiau ei, erau destul de lungi, si trebuia sa faca provizii bune. Au mers si prin locuri stiute, si prin locuri nestiute, ba chiar s-au ratacit intr-o zi, dar Rica stia intotdeauna sa se intoarca. Amandoi au facut o stiva mare de lemne pentru iarna.

Dar Ileana vroia sa fie sigura ca nu vor avea probleme, asa ca intr-o sambata l-a luat pe Rica si au plecat in padure. ca niciodata, l-a dezlegat pe Rica de la caleasca, l-a incalecat, si au inceput sa se afunde in padure.

Si au mers asa, ca intr-un vis, pana soarele a fost sus pe cer, La un moment dat, Rica si-a ciulit urechile. Fata s-a speriat, a crezut ca este vreun animal salbatic. La asta nu se gandise cand mersese asa de mult prin padure. Si a inceput sa-i fie teama. I-a facut semn lu Rica sa nu faca vreun zgomot si a ascultat mai cu atentie zgomotele padurii. De undeva, din apropiere, se auzea ca un scancet, si atunci Ileana a descalecat, l-a luat pe Rica de capastru si a mers in directia de unde se auzea scancetul. La poalele unui coac era cazut un cerb. la inceput, Ileana s-a speriat, si ar fi vrut sa fuga. dar ceva, poate curiozitatea, poate altceva, a facut-o sa se apropie de cerb. Sarmanul plangea si incerca sa opreasca sangerarea unei rani pe care o avea la un picior. Fetei i s-a facut mila, dar tot se temea sa se apropie de cerb. S-a uitat la Rica, de parca l-ar fi intrebat ce sa faca, si magarusul a impins-o cu boticul spre cerb. Ileana si-a dat seama ca Rica ar fi avertizat-o daca ar fi fost vreun pericol. Asa ca s-a dus la cerb, l-a mangaiat incetisor intre coarne. Sarmanul cerb plangea. Si Ileana a suportat cu greu sa sriveasaca in ochii aceea mari, catifelati, plini de durere. Tot se mai temea. Nu avea de unde sa stie cum va reactiona un animal salbatic la aproierea unui om. Mai ingrijise ea iepurasi, porumbei, care fusesera raniti in lupte sau in jocul vreunul copil, dar aceia erau altceva. Pana la urma si-a luat inima in dinti si s-a a pus mana pe piciorul cerbului. S-a uitat la rana - fusese impuscat, dar spre norocul lui, glontele doar il zgariase; era rau, dar nu atat de rau daca glontele ar ti ramas infipt acolo.

- Sa stai cumintel cerbule! Imediat te ajut. Rica, unde gasim niste apa?

Si de parca Rica ar fi inteles, i-a facut semn cu capul in directia in care trebuia sa caute. Ileana a mai facut cativa pasi si a dat peste un izvoras, cu apa curata. A luat apa in causul palmelor, si a turnat pe rana cerbului. Saracul parca plangea si mai tare!

- - Stiu ca te doare, dar daca nu ma lasi sa o spal se infecteaza si mori.

A adus apa de mai multe ori, apoi si-a rupt o fasie din rochita l-a pansat cu grija pe sarmanul cerb. A stat langa el multa vreme. L-a mangaiat, la sarutat, i-a cantat. apoi, la un moment dat, Rica a venit la ea si a lovit-o usor cu boticul. ca si cum ar fi spus “E tarziu, trebuie sa plecam!”

- - Ai dreptate Rica, trebuie sa plecam, si nici lemne nu am strans. lasa ca gasim noi cateva pe drumul de intoarcere.

Apoi a mai mangaiat odata cerbul, i-a spus sa fie cuminte si sa aiba grija de el, sa se fereasca de vanatori, si a plecat . Ii parea rau ca parasise cerbul. l-ar fi luat acasa, sa-l ingrijeasca, sa il faca prietenul ei, dar era ranit si era prea mare , iar ea nu ar fi putut sa il care. S-au intors acasa tarziu, cand se facuse noapte. Bunica a dojenit-o putin, dar imbratisarile Ilenei au linistit-o. Stia batrana ca fetita ei nu ar face nimic rau. Nu a descusut-o. O lasa sa afle singura ce e bine si ce e rau. Ii mai spunea din cand in cand cate o poveste cu invataminte, sau ii mai povestea din copilaria si din tineretile ei. Asa, fata invata mai usor cum e cu viata.

- $$$

Noaptea, Ileana a adormit cu greu, se tot gandea la sarmanul cerb. |i parea rau ca nu ramasese cu el, dar stia ca bunicii ar fi fost ingroziti de absenta ei. “Lasa, cunoaste padurea, si poate nu e singur pe lume. Poate are si el frati, copii. Cine stie...” Noaptea a adormit, dar a doua zi de dimineata, i-a mintit pe bunici ca se duce sa se plimbe pana la marginea padurii. L-a luat pe Rica si au mers repede-repede in padure, pe drumul pe care fusesera ieri. Au gasit copacul sub care fusese cerbul, dar cerbul nu era nicaieri. L-au strigat, l-au mai cautat, dar nimic. Dezamagita, dar si multumita ce animalutul se putuse misca, Ileana s-a intors acasa. mai repede, ca sa nu dea de banuit. Apoi toata saptamana zi de zi cat a fost la scoala numai la cerb se gandea. {i astepta cu nerabdare ziua de sambata ca sa mearga iar in padure in cautarea lui.

Nu a povestit nimanui nimic. Ii era teama ca ceilalti copii ar putea sa plece si ei padure si sa-i faca rau cerbului. Sambata nu a mai fost nevoie sa traga bunica de ea ca sa se trezeasca. Nici nu se luminase bine de ziua si Ileana era in picioare.
_ Buni, vezi ca eu il iau pe Rica si ma duc sa ma plimb cu el

Unde sa te duci? te-ai uitat pe fereastra?

- De ce?

- _ Uita-te!

- Ileana a dat perdeluta laoparte si, ce sa vezi, pamantul tot era acoperit de zapada, fulgi mari, cat un banut, cadeau in continuare din cer, iar nebunul de Rica incerca sa ii prinda si topaia prin toata curtea.

- - Bunico, acum chiar ca plec sa ma plimb.

S-a imbracat repede, a luat un codru de paine, pe urma si a iesit afara. Rica a simtit ce se va intampla. De altfel, Ileana la luat fara capastru, fara caleasca. Si au luat drumul drept spre padure. Au mers pe cararea stiuta, spre copacul stiut. Surpriza- Cerbul era acolo! Ileana s-a dus spre el, iar cerbul a venit si el incetisor spre ea. A mirosit-o, si-a pus boticul pe mainile ei. Iar privirea lui cea frumoasa nu mai avea acum niciun nor. Apoi, a lovit cu coarnele intr-un copac si peste putin timp din spatele unor copaci a aparut o caprioara si un pui de caprioara. Ileana a asteptat sa vina spre ea. I-a luat in brate, i-a sarutat, i-a mangaiat. Nu stia ce sa mai faca de fericire! Si Rica, nebunul, topaia pe langa ei, se juca ba cu puiul, ba cu caprioara, ba parca ii spunea ceva la ureche cerbului. Dar, ca de obicei, atunci cand te simti bine, timpul trece prea repede, Ileana si Rica a trebuit sa plece pentru ca seara era aproape. A vrut sa-si ea la revedere de la cerb si familia lui, dar ei mergeau alaturi de cei doi prieteni. Si i-au condus pana la marginea padurii. Acolo fata i-a mai imbratisat odata si cu parere de rau s-au despartit, si fiecare s-a dus la casa lui.

De acum, toata iarna, in fiecare sambata, Ileana si Rica aveau intalnire cu familia cerbului. Intr-o zi, au mai venit si alte caprioare si cu puii lor , si alti cerbi, iar Ileana nu s-a temut sa-i mangaie si sa vorbeasca cu ei. Pastrase secretul pentru ea. Era minunea ei, si nimeni nu mai trebuia sa stie.

$$$

Prietenia pe care o legase cu cerbul si cu prietenii si familia lui o mai facuse sa uite de grijile care o trezeau din somn dimineata: Bunicul nu mai reusise sa vanda nici macar o potcoava. Mai lucrau in timpul saptamanii, la adapost de ger, dar lucrau potcoave doar pentru ca potcoava era in sangele lor. Erau din ce in ce mai tristi, iar bunicul, intr-o zi, cu lacrimi in ochi, a aruncat bucatile de fier intr-un colt, a stins focul si a spus ca din acel moment nu mai face nicio potcoava.
- Nimeni nu mai are nevoie de potcoave! De ce sa mai fac?! mestesugul asta este pe moarte! De fapt, aici la noi chiar a murit. Eu nu mai fac potcoave de astazi! Cine sa le mai poarte?

Ileana a incercat sa-l impace, sa-i spuna ca e bine sa le faca pentru ca la primavara vor avea multe potcoave, sa le vanda in targ. Dar bunicul a ramas neinduplecat. Apoi i-a aratat gramada de potcoave pe care le facusera in ultima vreme si i-a spus ca pana nu le va vedea pe acelea vandute nu va mai pune mana pe nicio bucata de fier!

$$$

|ncet, incet, iarna se instalase cu toate puterile. Se apropiau sarbatorile, Craciunul. Dar pentru Ileana si bunicii ei, asta nu insemna mai nimic. Pentru ei era o zi ca toate celalalte. Nu pentru ca nu iubeau Craciunul sau pentru ca nu si-ar fi dorit sa aiba si ei casa plina de lumina, cu de toate pe masa; nu ca nu si-ar fi dorit sa impodobeasca bradutul din curte sau , si mai frumos, sa poata lasa poarta deschisa si sa vina colindatori. Dar... Din saracia lucie in care traiau nu avea cu ce sa-i omeneasca pe colindatori.

Mai erau cateva zile pana la Craciun. Ileana era in vacanta. S-a trezit de dimineata, s-a uitat prin casa. Era trist. Noroc ca aveau lemne destule. Dar inrest nu aveau nimic. “E bine ca suntem toti, ca bunicii sunt sanatosi. –gandea Ileana. “ Apoi gandurile i-au luat-o putin razna. Ar fi vrut sa se trezeasca in ziua de Craciun, in casa sa miroasa a cozonaci, a bunatati, sa fie casa impodobita si parintii ei sa o ia in brate si sa-i spuna “Hai sa vedem ce cadouri ti-a adus Mosul!” Si bunica sa fi primit o bundita, iar bunicul niste sosoni caldurosi, ca prea il dureau picioarele, saracul. Iar ea? Ea sa primeasca niste papusi, chiar daca nu erau din acelea din portelan si cateva carti cu povesti. Grozav ii mai placeau povestile! Dar...”. Ileana e cazul sa-ti revii! isi spunea singura. Cu un gest a alungat toate vedeniile acelea. “Ia sa vedem de unde facem noi rost de tot ce ne trebuie pentru cozonaci?!” Se gandea ca va merge prin satul cel mare si va indupleca pe cineva sa o lase sa ajute la munca si sa-i dea si ei citeva ciure de faina. Poate capata si putin lapte si... Asa ca s-a dat repede jos din pat, s-a spalat pe fata si i-a spus bunicii din usa ca pleaca prin sat.

S-a intors spre seara, trista si invinsa. Nimic. Nimic. Nimeni nu avea nevoie de ajutorul ei, asa cum nimeni nu mai avea nevoie de potcoave. |n seara aceea Ileana s-a dus la culcare plangand si tarziu de tot a reusit sa adoarma suspinand.

“-Ileana, Ileana, vino repede in curte! Trezeste-te! Iesi la fereastra macar!

Ileana s-a frecat la ochi, s-a ridicat in capul oaselor si a privit speriata pe fereastra. Nu stia cine o striga, nu recunostea vocea. La fereastra era magarusul Rica!

-Rica, poti sa vorbesti!

- Pot Ileana, dar pana acum nu ai stiut tu sa ma asculti. Vino te rog afara sa vezi cine a venit la tine in vizita!

- Fata s-a dat repsede jos din pat, si-a pus ceva pe ea si a iesit in picioarele goale afara. Ningea frumos, asa cum ninge doar in povesti, cu fulgi mari, si pufosi, si parca era cald. Si toata curtea era plina de cerbi!

- Rica, spune-mi ce cauta cerbii aici?

- - Ileana nu te bucuri ca ne vezi?

- Cine vorbea? Era cerbul pe care Ileana il ingrijise toata vara. Cerbisorule, si tu vorbesti!

- - Da Ileana.

- - De ce ati venit?

- Sigur ca ma bucur ca sunteti aici, dar nu inteleg ce s-a intamplat.

- Ileana afla ca noi nu suntem niste cerbi obisnuiti. Noi suntem Cerbii lui Mos Craciun. Si pentru ca la fiecare Craciun facem calatorii lungi.... am venit sa cumparam potcopave de la voi!

- Potcoavele? Va trebuie potcoavele mele?

- - Sigur ca da! Si avem nevoie d emulte potcoave, ca noi alergam iute-iute si se tocesc repede.

- Ce zici Ileana, ne vinzi potcoavele tael?

- - Cerbisorule ti le-as putea da pe toate fara niciun ban!

- - Nu, de Craciun noi ducem cadourile, nu primim cadouri. Sigur ca da Cerbisorule. Uite , veniti si luatu-le pe toate

Pe obrajii Ilenei au inceput sa curga lacrimile. Nu mai spera sa vanda vreodata vreo potcoava. Ar fi vrut sa se duca la Bunicul si la Bunica sa le spuna si lor. Dar Cerbii au oprit-o.

- Ileana, stai! Noi ne grabim. Da-ne potcoavele!

- - Uitati, sunt toate aici, va rog sa le luati.

- Ileana sa ne astepti de Craciun. Ve primi multe cadouri, ai sa vezi!

- Cerbisorilor, dar unde este Mos Craciun? Cine va pune potcoavele? Vreti sa-l chem pe Bunicul?

Numai ca Ileana nu a mai primit niciun raspuns. Si s-a uitat speriata in jur. Se trezise din somn!

- Nu se poate sa fi fost doar un vis! Buniculeeee! Bunicoooo!

Dar nimeni nu-i raspundea. S-a linistit putin. DS-a uitat pe fereastra. |n curte nu era decat Rica, se plimba linistit si mai rontaia cate un fir de trifoi. Pana la urma, dezamagita ca totul fusese doar un vis, Ileana s-a hotarat sa iasa din camera. Tocmai atunci, a auzit-o pe Bunica: Ileana, mai trezeste-te ca este pranzul si am nevoie sa ma ajuti!

Cum adica este pranzul? Si la ce sa o ajut?

Cand a ajuns in bucatarie Ileana a ramas traznita: Bunica tocmai aseza in tavi cozonaci!

-Cozonaci, Buni? De unde cozonaci?

- Hai Ileana , lasa vorba, vino aici si ajuta-ma ca acum vine Bunicul din sat, unde s-a dus isa cumpere niste carne si ce ne ai trebuie ca sa intampinam cum trebuie Craciunul!

Ileana nu-si putea reveni, dar s-a repezit sa o ajute pse bunica, sa bage cozonacii la cuptor.

Tot atunci a sosit si Bunicul incarcat cu toate bunatatile.

- Va rog sa-mi spuneti de unde ati avut bani? Cum s-a putut....?

- Ileana sa stii ca s-a intamplat o minune, spuse Bunicul. De dimineata, cand inca nu se luminase bine de ziua, a batut la poarta un batran. M-am dus sa vad ce este. M-am gandit ca poate era bolnav, poate avea nevoie de ceva. Cand colo, batranul mi-a spus ca are nevoie sa cu epere potcoave! Auzi, Ileana, potcoave. Si nu o pereche –doua, multe. Ca, spunea el, are nevoie pentru niste armasari speciali, cu care face calatorii multe. Si potcoavele se tocesc repede. Asa ca l-am dus la magazie si fara sa stea pe ganduri, a luat toate potcoavele. Si ni le-a platit pe toate. La un pret pe care nu l-am fi obtinut niciodata la targ. Ce zici de asta?

Ileana a ramas uimita. Apoi si-a adus aminte de visul ei.”sa fie posibil?” S-a dus la Rica, a inceput sa vorbeasca cu el, sa-l intrebe diverse. dar Rica nu zicea nimic

- Rica, acum nu mai poti sa vorbesti?

- Hai sa mergem in padure, sa-i cautam pe cetbi.

- Rica s-a conformat, au mers in padure, dar nu au gasit niciun cerb. Nici macar zapada nu era atinsa.

Ileana nu stia ce sa mai creada. S-aintors acasa si pe drum tot il ispitea

e Rica. Dar magarusul nu zicea nimic.

Pana la urma s-a linistit. “ Am visat. da. Asta a fost: un simplu vis. A fost o intamplare ca omul acela a avut nevoie de potcoave tocmai astazi, isi spunea Ileana. Ziua de Ajun a trecut repede, cu pregatiri, cu multa treaba pe langa cuptor. Era multa caldura si multumire in casa!

Seara a venit iar Ileana a trebuit sa merga la culcare. Dupa miezul noptii s-a trezit. Cineva ii batea usor in geam. S-a uitat. Rica! Rica ce vrei acum noaptea?

- Iesi afara Ileana!

- Ileana nu a stat pe ganduri, nu-i venea sa creada ca Rica vorbeste din nou cu ea. A iesti si afara surpriza era mai mare dcat ar fi putut spera sau visa vreodata.

- Uita-te deasupra casei, Ileana!

- S-a uitat. Sus, pe cer, aproape de luna, se vedea o caleasca frumoasa, mare, aurita, la care erau inhamati mai multi cerbi. Iar cerbii erau c0ndusi de...

- - Cerbisorule! Cerbisorule!

- Craciun fericit Ileana! si apoi caleassca aurita a disparut ca si cum nu ar fi fost vreodata acolo. Ileana a mai stat putin si s-a uitat dupa ea, l-a sarutat pe Rica, apoi s-a intors acasa. Si in camera ei, pe patut, erau cateva cadouri. Le-a desfacut si a gasit ceea ce isi dorea mai mult: o papusa, dpoua carti de povesti si un frumos tablou, o fotografie in care apareau parintii ei. Ileana le-a strans an brate si a adormit fericita. Dupa multi ani. Nu inainte de a mai spune odata, parca pentru ca urarea ei sa ajunga acolo departe “Craciun fericit!”

luni, 7 decembrie 2009

O poveste de iarna

Puiul de brad din cresa de braduti


Puiutul de brad traia acum momente de groaza. Nu ii spusese nimeni, dar simtea ca ieri vazuse ultimul rasarit de soare al copilariei sale.

Aparuse pe lume intr-o cresa de braduti. {i-a dat seama in timp, pentru ca dupa gardul de sarma care inconjura locul acela, in care el si multi alti braduti se ridicau spre cer, in fiecare zi mai mult, era o padure. Multi brazi, falnici, seniorii. Acestia nu prea vorbeau cu ei. Poate din cauza ca erau ai nimanui. Crescusera din niste seminte puse acolo de mana omului. Padurea era ceva aproape fioros pentru bradutii din cresa. Nimeni nu ii baga in seama. Nu intelegeau ce se intampla. De exemplu, nu intelegeau de ce puiutii de brad din padure aveau mai mare trecere la brazii batrani. Discutase asta cu prietenii lui, dar nici ei nu aveau de unde sa stie.

|ncet-incet, i-au mai crescut si lui cateva ramurele. |si dorea foarte mult ca bradul acela batran, cu cetina bogata, care isi ducea batranetele langa gardutul cresei, sa-l asculte macar odata.

A incercat de multe ori sa-si faca auzit glasul subtirel.

“Domnule brad, va rog...” dar batranul nu-l lua in seama. Poate nici nu mai auzea prea bine. Era asa de inalt, incat Puiul de Bradut nici nu-i vedea bine varful.

S-a gandit, ce s-a gandit si si-a dat seama ca trebuie sa fie mai puternic, la fel si glasul lui. Asa ca ori de cate ori ploua, Puiul de Brad sorbea cu nesat picaturile de ploaie. Cum venea spre el o raza de soare, isi intindea cele cateva crengute de parca ar fi vrut sa inghita tot soarele. |ntr-o zi s-a intamplat minunea.

Se trezise plin de incredere si parca chiar visase ca vorbise cu Domnul Brad. Asa ca plin de speranta si—a adunat toate fortele si a mai facut o incercare:”Domnule Brad!”. de data aceasta, glasul sfios si-a gasit drum spre urechile Batranului Brad. Acesta a mormait putin, si-a aplecat varful , mirat ca tocmai un pui de brad din cresa il deranjeaza. Puiul de Bradut tremura din toate acele si asptepta ... “Ce s-a intamplat cu tine puiutule? De ce nu stai linistit acolo?” “Domnule Brad, Domnule Brad, va multumesc ca vorbiti cu mine!” spuse Puiutul de Brad, cu lacrimi in ochi. ... Nu stia de ce, dar Bradul cel Batran a stat mult de vorba cu el. I-a povestit multe, l-a imbarbatat si l-a sfatuit ca orice s-ar intampla sa nu-si piarda niciodata increderea in sine. {i sa fie curajos mereu... orice s-ar intampla.

@@@

Acum , cand se implinea prima dintre prevestirile rele ale Batranului, Puiul de Brad se intreba daca nu ar fi fost mai bine sa nu intrebe ce se poate intampla cu ei, bradutii de cresa. Sau chiar cu un brad crescut asa in mijlocul padurii. El si alti braduti calatoreau inghesuiti, unii peste altii, in remorca unui camion. Unii dintre ei plangeau, speriati. Altii plangeau pentru ca deja le era dor de pamantul care ii ajutase sa creasca si acum nu se putuse impotrivi smulgerii lor. Nu stiau unde vor fi dusi. Nici bradutul nu stia. Dar ceea ce ii spusese atunci Batranul Brad nu ii dadea nici un motiv de liniste. |ncerca sa-i potoleasca pe braduti, sa nu mai planga, spunandu-le “Asa e viata de bradut de cresa! Ne nastem intr-un loc si suntem dusi in alte locuri sa le facem frumoase, sa tinem umbra...”. Bradutii il respectau, caci stiau ca el a putut vorbi cu Bradul ce Batran. Dar unii dintre ei, chiar daca nu mai plangeau in hohote, suspinau gatuiti de emotie si de frica.

Puiul de Bradut ar fi plans si el, dar stia ca nu are cum sa schimbe ceva. Asa ca si-a strans crengutele pe langa el si a asteptat. Avea o viata inainte ca sa afle...

@@@

A cazut intr-un somn adanc. Si a visat...

Se facea ca nu fusese smuls din cresa si toti bradutii crescusera acolo, mari, frumosi, inalti, ca Batranul Brad. Si pe langa ei rasarisera acum puiuti de brad, dar care nu erau ca ei, niste orfani. Fiecare bradut avea un brad mare care il ingrijea. Cand soarele era prea arzator, il umbrea cu crengile lui; cand vantul era prea puternic se apleca si il ocrotea pe micut, chiar daca el, marele brad, isi mai pierdea cate un brat. Dupa accidentele acestea, un timp, bradul ranit pierdea multa seva; dar locul se cicatriza si uneori, chiar cresteau alte crengute. Iarna, micutii erau sfatuiti sa nu incerce sa-si scoata varful de sub zapada, ca altfel mor inghetati. Iar primavara cand pasarelele se harjoneau la lumina soarelui, era asa o veselie in padure!

@@@

Puiul de Bradut zambi in somn. Ce frumos era! Sau atunci cand unii dintre ei se mai imbolnaveau, era chemata imediat Doamna Ciocanitoare; le curata ranile si totul revenea la normal. Se mai temeau cateodata, cand veneau oamenii sa se plimbe prin padure. Era pericol mare! Odata, brazii liberi, din padure, au scapat ca prin urechile acului de o mare nenorocire. Dar cu toate lacrimile lor nu au putut sa-i salveze pe micutii din cresa de la marginea padurii. Atunci, oamenii rai au facut un foc si nu l-au stins bine cand au plecat inapoi in orasul lor. Si noaptea, din cauza vantului, jarul s-a aprins, iar focul a luat viata a mii si mii de puiuti de brad.

Singurul care a supravietuit a fost Batranul Brad de astazi. Cel care l-a ascultat pe micut. Caci el stia ce inseamna sa fii bradut de cresa. Aici Puiul de Bradut parca nici nu mai visa. |ncepuse sa-si aduca aminte cu groaza de cele povestite de batran. Puiutului i-au dat lacrimile cand a ascultat povestea Batranului. ”Dupa ce toti fratii si prietenii mei din cresa au murit, brazii din padure m-au adoptat. Nu au fost rai cu mine. Acum eram de doua ori orfan. Si m-au ajutat sa cresc. E tare mult de atunci si m-am bucurat mult sa vad ca oamenii au facut din nou cresa in locul acesta. Sa stii ca niciun bradut nu vine intamplator pe lume. Fiecare e bun la ceva.”

“La ce suntem buni noi, bradutii?” a intrebat atunci Puiutul. Caci in mintea lui credea ca toata viata va trai acolo in tarcul acela. “Eheeei! la multe poate fi bun un brad!”, a raspuns Batranul.

Asa a aflat Puiutul ca unii dintre brazi au norocul sa ramana in padure multi, multi ani, pana mor de batranete sau sunt franti de viscol sau ucisi de vreun fulger. Poate ei sunt cei mai fericiti. Alti braduti, din nefericire, mor de mici, asa ca nu ajung niciodata sa priveasaca pe deasupra padurii, sa vada muntii, apele, oamenii. Bradutii iubesc oamenii. Nu toti sunt rai! Sunt oameni care vin si ii ingrijesc, care le spun ‘Ce mult va iubim brazilor!” Si atunci , de fericire, brazii isi fosgaie acele si le raspund oamenilor: “Si noi va iubim pe voi!”. Ce frumos e sa fii iubit!

@@@

Aducandu-si aminte de aceste vorbe ale Batranului Brad, Puiutul s-a bucurat si s-a intristat in acelasi timp. Stia ca pierduse sansa de a mai trai in padure. Dar, cine stie, poate avea noroc. Alti braduti, continuase Batranul, sunt luati de aici, din cresa si sunt dusi spre alte locuri sa faca frumos acolo. Unii nimeresc in gradinile oamenilor, si acolo sunt iubiti si ingrijiti, iar iarna sunt impodobiti ca sa bucure sufletul copiilor. Asta e bine numai daca traiesc in curte. Alti braduti, cand nu au crescut cine stie cat, sunt pur si simplu ucisi! Sunt taiati deasupra radacinii si dusi in casele oamenilor, tot pentru a fi impodobiti. Dar ce pacat ca impodobesc un bradut mort! Si bradutul se usuca, apoi este aruncat la gunoi. Acestia sunt cei mai tristi braduti. “De ce sunt taiati bradutii Batranule Brad?” “Oamenii vor sa le faca o bucurie copiilor lor, dar nu stiu ca asa indurereaza o padure intreaga, cand ii ucide copiii”.

@@@

Acum statea Puiutul de Brad si se gandea cum sa le spuna el asta fratilor lui, care calatoreau- cine stie unde?- alaturi de el in acel camion!

Batranul Brad avea multe de povestit. Traise cateva veacuri. Si in fiecare zi, cand se trezea din somn, Puiutul isi ridica repede varful si il chema pe Batran sa-i mai spuna ceva. Unele dintre povesti le traise chiar el, altele le auzise de la brazii cei batrani, care de mult nu mai erau in radacinile lor. Fiecare brad are de dat un tribut. Unii sunt facuti sa faca umbra toata viata, altii sa bucure copiii oamenilor, altii, avea sa afle intr-o dimineata Puiutul, sunt lasati sa creasca, apoi vin oamenii si ii taie. “Asa mari?” “Asa mari!”

Si ce se intampla cu ei? Si acestia au o soarta diferita. Unii vor fi pusi pe foc, pentru ca sa fie cald in casele oamenilor, altii vor fi facuti bucati, vor fi curatati de scoarta, si iar taiati in bucati si mai mici, si ajung fie vreo masa, fie vreun scaun. Cine stie, depinde de ce vor oamenii sa faca din ei!. “|ngrozitor!” a raspuns Puiutul.

@@@

Acum Puiul de Brad era la prima calatori din viata lui. Spera sa fie si ultima. Sa fie dus undeva si sa se hotarasca odata ce vor face cu el! Tremura din toate acele si voia sa afle mai repde care era soarta lui. Ce au hotarat oamenii?

Au calatorit mult cu camionul acela. A venit noaptea si bradutii au crezut ca au ajuns la destinatie, caci la un moment dat masina s-a oprit. Dar nu a fost asa. |n zori au plecat mai departe. |n sfarsit, dupa doua zile si doua nopti, s-au trezit luati pe sus de varfuri si aliniati frumos langa un gard. De acolo, o mana de femeie ii lua si ii planta intr-un ghiveci mare, de lemn.

Dupa cateva zile de la plantarea in ghiveci, Bradutul, care intre timp isi mai revenise, si alti cativa prieteni de ai lui, au vazut apropiindu-se de ei un Om Mare cu o fetita de mana. “Pe care vrei sa il luam?” a intrebat Omul Mare. Fetita s-a tot invartit pe langa braduti. |n cele din urma a a pus a spus ca vrea trei braduti. Si Puiul de Bradut a fost urcat intr-o masina alaturi de doi fratiori de ai lui de la cresa. Iarasi se intrebau ce se va intampla cu ei. “Numai sa nu ne impodobeasca, sa ne taie radacinile si sa murim!” isi spunea Puiutul in gand. Dar asta e! Batranul Brad mi-a spus ca asa sunt bucurati puii de Om. Atunci asa sa fie. Noi sa murim, iar ei sa se bucure!”

Aproape ca se impacase cu soarta lui cand, iarasi s-a trezit apucat de varf, apoi radacinile i-au fost puse intr-o groapa si au fost acoperite cu pamant. Puiutul fusese plantat intr-o gradina frumoasa in care mai erau si alti copaci. Ceilalti doi fratiori au fost si ei plantati in aceeasi gradina, dar fiecare in alt colt al ei. |n fiecare zi, Fetita venea si vorbea cu el, apoi se ducea si la ceilalti, vorbea si cu ei, ii mangaia, ii uda, le vorbea frumos. Cand a venit iarna, Fetita l-a impodobit pe Puiut cu becuri colorate si cu fasii de hartie poleita. Ce frumos era! Acum stia ca nu avea sa moara niciodata decat de batranete.

Cat despre fratii lui, noaptea, ii ruga pe ceilalti copaci sa nu-si mai fosneasca frunzele, sa faca putina liniste, si atunci schimbau si ei cateva vorbe. Le era dor unul de altul, dar stiau ca va veni ziua cand vor fi destul de mari incat sa se poata vedea pe deasupra tuturor copacilor. Puiutul de Brad era fericit.

Trecusera cativa ani. Puiutul de Brad nu mai era chiar asa puiut. Oamenii il iubeau, si el ii iubea pe oameni. Era plantat chiar in fata casei si vara, cand soarele era arzator, Bradutul se straduia sa le ofere oamenilor cat mai multa umbra.

Nici un bradut nu vine intamplator pe lume.


PS: o poveste... o incercare mai veche...